Osândiţi la nemurire

Pleoapa trecutului tresare, ascunzandu-si lacrima si nu lasa uitarea sa se cearna peste ceea ce a ramas in istoria romanilor din Basarabia – blestematul an 1940 – 1941.

Asa-zisa “eliberare sovietica” incepuse cu jafuri, distrugeri, pradarea pravaliilor, spargerea beciurilor, dezordini si incaierari sangeroase. Apoi Puterea Rosie a procedat la arderea cartilor sfinte, inchiderea si pangarirea bisericilor. “Corbii negri” – dubele bolsevicilor – erau incarcate cu romani, care urmau a fi deportati in Siberii de ghiata. Elementele sovine organizau mitinguri pazite de soldati.

Cu toate acestea flacara romanismului in Basarabia nu s-a stins niciodata. La rasaritul strabunei Moldove au ramas tineri cu credinta in Dumnezeu si dragostea de Neam. Din randurile lor faceau parte tinerii patrioti din Orhei, oras situat pe malul raului Raut in centrul Basarabiei, de unde, spun vechile hrisoave, Stefan cel Mare recruta ostenii sai cei mai viteji – arcasii orheieni.

In inima acelor tinere vlastare romanesti, elevi ai Liceului “Vasile Lupu”, s-a aprins lumina demnitatii nationale, care i-a adunat in ceea ce NKVD-istii numeau “organizatia ilegala antisovietica a tineretului studios Majadahonda” din judetul Orhei (Dosar penal nr. 2233 vol.V p. 1442), scopul propus sa-l realizeze era neadmiterea pangarirei Basarabiei de catre urgia comunista si Unirea cu Patria Mama.

In prima duminca a lunii octombrie din 1940, in padurea de la marginea Orheiului a avut loc una din cele mai importante adunari ale ilegalistilor, la care au participat si fostele eleve ale liceului de fete “Doamna Maria”, majoritatea elevilor devenind deja elevi ai Scolii Pedagogice din Orhei.

La intrunirea tinerii luptatori au ales denumirea organizatiei – Majadahonda, conducatorul – in persoana lui Anatol Guma, adjunct a devenit fratele acestuia Victor Guma, a fost ales un consiliu coordonator, precum si redactorul ziarului acestei organizatii – “Cu fruntea-n sus!” – Gheorghe Martanov. S-au format patru echipe active (echipe de soc), trei de baieti si una de fete. Membrii ai “Majadahondei” au devenit si doi profesori Dumitru Munteanu si Maria Majaru.

In fata unui tricolor, steag care apartinuse liceului si fusese ascuns de unul dintre elevi, a fost depus solemn juramantul. Rand pe rand baietii si fetele se apropiau, ingenuncheau in fata drapelului si sarutandu-i panza isi puneau semnatura.
Actiunile intreprinse de tinerii elevi erau menite sa dea in vileag crimele comuniste, sa dea sperante oamenilor si sa aminteasca noilor autoritati cine sunt cu adevarat stapanii acestor meleaguri. In oras au inceput sa apara inscriptii si proclamatii pe ziduri: “Nu credeti ocupantilor bolsevici!”, “Carati-va acasa barbarilor!”, “Moarte ocupantilor stalinisti!”.

In preajma Craciunului la propunerea lui Anatol Guma se hotaraste arborarea pe o serie de cladiri orheiene a stindardului tricolor in locul carpei comuniste. Elevii s-au constituit in trei grupe de actiuni si una de rezerva. Prima grupa urma sa arboreze tricolorul pe cladirea NKVD-ului, a doua – pe cladirea Comitetului de Partid Bolsevic (fosta Prefectura), iar a treia – pe fosta cladire a Primariei. In dimineata Craciunului oamenilor nu le venea sa creada – deaspura Orheiului s-a inaltat triumfator Tricolorul care vestea paganilor ca lupta continua iar Romania va fi iarasi Mare. Autoritatile nu au reusit sa dea de urma faptasilor, dar au purces la un groaznic val de arestari, totusi pe strazile orasului, chiar si in cele mai indeprtate sate ale judetului apareau foile volante ale “Majadohondei”. Autoritatile comuniste au fost puse in alerta, seful sectiei judetene de securitate Gavril Goldenberg a inceput vanatoarea “elementelor rebele antisovietice”.

Dupa ce ajunse in posesia informatiilor furnizate de cativa turnatori G. Goldenberg a semnat dispozitia nr.10 de arestare a lui Anatol Guma, conducatorul miscarii. La interogatoriu bravul roman declara: “Lupt impotriva regimului de ocupatie, care ne-a furat libertatea, din convingere si am un scop bine determinat – reintregirea cu Tara Mama, descreditarea regimului stabilit in Basarabia (…) aceasta o spun si o voi spune oricui, fiindca aceasta este convingerea mea ferma, sunt tanar si iubesc viata si libertatea. Oricine la 19 ani iubeste viata si lupta pentru ea” (Dosar penal nr. 2233 vol. III p. 793, 30.01.1941).

In urmatoarele zile au mai fost arestati Vsevolod Ciobanu, Dumitru Avramoglo, Dumtru Stici, Vlad Alexeev, Grigore Mihu, Victor Brodetchii, Anatol Cotun s.a. Cei prinsi au fost inchisi in inchisoarea din Orhei. Autoritatile au anuntat ca “organizatia nationalista contrarevolutionara, terorista” a tineretului studios din Orhei a fost descoperita si lichidata. Au urmat anchete, interogatorii, schingiuiri, batai, chinuri…

Cativa dintre tineri au fost transferati la penetenciarul din Chisinau. La 14 iunie 1941 li s-au adus oficial la cunostinta acuzatiile si data procesului. Cu acest prilej fiind adunati in aceeasi celula s-au reintalnit. Acel moment i-a intarit si unit si mai tare caci din piepturile lor a izbucnit cantecul Echipei Mortii:

“E jale multa in Tara
Caci strainul e stapan
Cersetor la el in Tara
Plange bietul Roman.
De aceea azi in lupta
Noi pornit-am sa scapam
Patria de toti barbarii
Tara noastra s-aparam.
Dreptatea iar s-o intronam
Romani liberi vrem sa fim
Aruncati in toiul luptei
Ori invingem ori murim.”

In noaptea de 23 spre 24 iunie 1941, cand trupele romane si cele germane deja trecuse Prutul, eliberand teritorii romanesti orheienii erau judecati de Tribunalul districtului militar Odessa, aflat special pentru aceasta in deplasare in Chisinau. Astfel Anatol Guma, Eprov V., Mihu Gr., Bodetchii V., Cotun A., Dobanda D., Cozma O. si Grajdieanu M. au fost condamnati pentru “organizarea si savarsirea crimelor impotriva regimului sovietic” la pedeapsa capitala prin impuscare. Executia s-a petrecut imediat dupa proces. Au fost ucisi pentru credinta lor romaneasca si au murit cu moarte de martir. Ceilalti au fost condamnati la pedeapsa la privatiunea de libertate intre 10 si 25 de ani. Au fost incarcati in trenuri marfare care i-au dus in pustiurile albe ale Siberiei… Tinerii ramasi in inchisoarea din Orhei au fost arsi de vii, penetenciarul fiind incendiat de trupele Armatei Rosii aflate in agonia retragerii. Abia dupa sosirea ostasilor romani in oras, au fost scoase de sub ruine cadavrele martirilor “Majadahondei”.

Unul dintre ilegalistii orheieni, scapat cu viata ca prin minune din urgiile gulagurilor sovietice, Oleg Frunza, e stabilit azi in Romania in orasul Bacau.

Acest fragment de istorie a fost scris cu sangele basarabenilor care au cazut aparand cauza romanismului basarabean. Istoria i-a osandit la nemurire caci fapta lor nu va fi uitata niciodata!

Câteva date reprezentative din istoria Basarabiei si Bucovinei

1470 (20 august) – Oastea moldoveana învinge la Lipnic, pe Nistru, pe tatari
1479 – Stefan cel Mare ridica pe malul stâng al Dunarii Cetatea Chilia Noua, la care au participat 800 de zidari si 17000 de ajutoare
1497 – Stefan cel Mare îi zdrobeste pe polonezi în lupta de la Codrii Cosminului, în apropiere de Cernauti
1552 – Petru, un fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea, originar din Lapusna, ajunge domn al Moldovei, sub numele de Alexandru Lapusneanu
1616-1620 – Orheenii se rascoala împotriva domnitorilor impusi de Poarta
1715 – Hotinul, ocupat de otomani înca din anul 1713, devine raia ruseasca
1758 – Ultima navalire a tatarilor pe teritoriul românesc, în zona Bugeacului
1775 (7 mai) – Conventie turco-austriaca, prin care Polonia cedeaza Imperiului Habsburgic Bucovina
1777 (1 octombrie) – Pentru ca nu consimtea sa cedeze Bucovina, domnitorul Grigore Ghica al III-lea este executat din ordinul sultanului
1812 (16 mai) – Pacea ruso-turca de la Bucuresti, prin care Imperiul Tarist intra în posesia teritoriului cuprins între Prut si Nistru
1813 – Este înfiintata Eparhia Chisinaului si Hotinului
1818 – Orasul Chisinau devine capitala Moldovei
1826 (25 octombrie) – Semnarea Conventiei ruso-otomane de la Akkerman (Cetatea Alba)
1848 (20 mai) – Adunarea Nationala de la Cernauti formuleaza un program de 12 puncte
1848 (18 septembrie) – La Institutul Teologic si la Liceul Latino-german din Cernauti se introduce limba româna
1856 – În cadrul Congresului de Pace de la Paris, marile puteri hotarasc retrocedarea sudului Basarabiei, catre Moldova
1860 – Bucovina e reunita cu Galitia prin decret imperial
1865 (ianuarie) – din initiativa episcopuluiMelchisedec al Dunarii de Jos, se realizeaza unirea bisericii Basarabiei cu cea a vechii Moldove, noul sediu fiind stabilit la Ismail
1875 – Inaugurarea Universitatii din Cernauti, cu trei facultati: Teologie, Drept si Filosofie
1877 (3 ianuarie) – Rusia si Austro-Ungaria încheie o conventie secreta, prin care prima urma sa reintre în posesia sudului Basarabiei (judetele Cahul, Ismail si Bolgrad)
1878 – Sudul Basarabiei revine Rusiei, conform hotarârii Congresului de la Berlin
1892 (24 februarie) – Se înfiinteaza Partidul National Român din Bucovina
1906 (1 decembrie) – În urma solicitarii clerului basarabean, limba româna este acceptata ca obiect de studiu la Seminarul de Teologie de la Chisinau
1914 (2 septembrie) – Orasul Cernauti este ocupat de trupele rusesti
1917 (8 iulie) – Trupele Puterilor Centrale ocupa orasul Cernauti
1917 (octombrie-noiembrie) – Se desfasoara la ChisinauCongresul Ostasesc, ce proclama autonomia Basarabiei
1917 (noiembrie-decembrie) – Sfatul Tarii proclama Republica Democratica Moldoveneasca
1918 (10 ianuarie) – Trupe ale armatei române trec Prutul, la chemarea oficialitatilor basarabene fiind întâmpinate cu entuziasm de populatie
1918 (24 ianuarie) – Sfatul Tarii proclama independenta RDM
1918 (27 martie) – Sfatul Tarii hotaraste Unirea Basarabiei cu România
1918 (9 aprilie) – Regele Ferdinand semneaza decretul regal cu privire la Unirea Basarabiei cu România
1918 (15 noiembrie) – Congresul General al Bucovinei hotaraste Unirea acestei provincii cu România
1918 (18 decembrie) -Regele Ferdinand semneaza decretul privind Unirea Bucovinei cu România
1920 (28 octombrie) – Prin Tratatul de la Paris se recunoaste pe plan international Unirea Basarabiei cu România, în afara de Ucraina si Rusia
1923 – “Memoriu al românilor din Transnistria”, prezentat la Societatea Natiunilor, prin care se afirma necesitatea crearii Republicii Autonome Socialiste Moldoveneasca pe malul drept al Nistrului
1924 – Se proclama RASSM
1925 (19 aprilie) – La Balta are loc un congres al Comitetului Central Executiv al RASSM. Se introduce conceptul fals de “limba moldoveneasca” ca un artificiu al strategiei sovietice de a izola Basarabia de România
1932 – Comitetul românilor din Transnistria trimit un Protest societatii Natiunilor împotriva macelului românilor din Transnistria. Se mentioneaza aici un numar de 700000 de români în regiunea Kamensk-Podolisk
1939 (23 august) – a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, pactul de neagresiune germano-sovietic, al carui protocol secret prevedea anexarea la URSS a Basarabiei si Bucovinei de Nord
1940 (26 iunie) – URSS adreseaza României un ultimatum, cerând retragerea armatei române de pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei de Nord
1940 (28 iunie) – Armata Rosie ocupa Basarabia
1940 (2 august) – Lege prin care Basarabia este anexata la URSS
1940-1941 – În jur de 300000 de români din Basarabia si Bucovina de Nord sunt deportati în Siberia si Asia Centrala de catre sovietici
1941 (iunie-iulie) – Armata româna reocupa Basarabia
1941 – Transnistria este organizata de catre administratia româna
1944 – Trupele sovietice reinvadeaza Basarabia si Bucovina iar Moldova orientala devine Republica Socialista Sovietica Moldoveneasca.

Basarabia şi Bucovina – drum de glorii, drum de jale în istoria naţională

Basarabia si Bucovina – plaiuri mioritice, părti ale trupului de tara ale cărei coloane de sustinere sunt Carpatii, Dunărea si Marea Neagră, locuite din zorii istoriei de acelasi popor cu dulcele său grai latin – au străbătut o istorie legendară, înfruntând vicisititudini, care pe multi i-ar fi dus la pieire, cu o vitejie demnă de poemele homerice.

Tinuturi ale spatiului geto-dac locuite după venirea lui Traian de dacii liberi, Basarabia si Bucovina s-au circumscris civilizatiei daco-romane si apoi românesti, intrând în întregul etnic, lingvistic, economic, cultural si politic românesc pe care nu l-au put modifica nici una din semintiile aduse de vânturile istoriei. Adăpostiti de codrii seculari în vremuri de restriste, conservându-si limba, obiceiurile si neamul, de fiecare dată au stiut să iasă la lumină sub sceptrul unor voievozi ca Stefan cel Mare – devenit simbol al întelepciunii, tăriei si perenitătii lor pe pământul românesc – renăscând de fiecare dată mai falnici în mijlocul popoarelor din jur, jinduitoare la plaiurile lor mănoase. Într-o vreme când alte popoare reusiseră sau tocmai reuseau să-si creeze cadrul statal necesar evolutiei lor unitare, Mihai Viteazul a unit sub stindardul său pe toti românii. Jinduitorii din jur au doborât însă capul lui Mihai si, odată cu el, prima unire a românilor. Ideea de unire încoltise însă si a continuat să germineze sub mai toti domnitorii care i-au urmat Marelui Viteaz.
Dar – tocmai când o epocă apunea lăsând loc alteia de mari prefaceri pe tărâm economic, social si politic, când mai multe popoare ale lumii, si odată cu ele poporul român, îsi înăltau personalitatea istorică la rangul de natiune modernă – prin târguielile dintre marile imperii, aceste frânturi de rai românesc au fost smulse din trupul căruia îi apartineau în mod organic si încorporate unor imperii vecine: Bucovina, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774-1775, a fost oferită de turci austriecilor si Basarabia, prin Pacea de la Bucuresti din 1812, a fost dată de acelasi Imperiu Otoman altui mare imperiu, celui tarist.
Ceea ce nu reusiseră semintiile străine timp de veacuri aveau să reusească acum marile imperii. Atrasi de bogătia ogoarelor si livezilor, de înlesnirile create intentionat de cuceritori, străinii s-au aciuat pe aceste meleaguri si astfel populatia românească a fost împănată cu venetici, deveniti instrumente de opresiune ale stăpânirii.

În urma unui alt mare conflict armat din rasăritul Europei, purtat în Crimeea, la Congresul de la Paris din 1856, trei judete ale Basarabiei – Cahul, Ismail, Bolgrad – se întorceau la Moldova si Unirea românilor devenea o problemă internatională. Era rodul activitătii pe plan international a fruntasilor Revolutiei de la 1848. În 1859, aceste trei judete au intrat în componenta statului national modern care avea să se numească România.

În februarie 1878, pe când bravii ostasi români mai luptau încă la Belogradgic pentru a consfinti Independenta tânărului stat, partenerii lor de luptă pe care-i salvaseră de la o înfrângere categorică si umilitoare din partea otomanilor, încălcând în mod grosolan Conventia româno-rusă semnată la 4 aprilie 1877 si cea mai elementară loialitate fată de un aliat, asezati la masa tratativelor cu turcul învins cu ajutor românesc, puneau la cale răpirea acestor teritorii românesti, iar Congresul de la Berlin a consfintit samavolnicia.

În marea confruntare mondială din 1914-1918, ceea ce era rău în marile imperii, si era mult rău, s-a agravat la maximum. Popoarele, nemaiputând răbda robia de veacuri, au scuturat jugul imperial. Cehii, slovacii, polonii, slavii de sud si-au făurit state nationale, adunându-si teritoriile risipite prin împărtirea lor între marile imperii. În acest context, românii aflati între granitele impuse de tortionarii istoriei s-au adunat la sânul patriei-mamă, întregindu-i trupul. Prin vointa liber exprimată, basarabenii si bucovinenii s-au unit cu TARA. Era în 1918, anul întregirii noastre, când si Transilvania a intrat între granite românesti.

Timp de douăzeci si doi de ani această tară s-a bucurat de binefacerile întregirii, cunoscând cea mai fertilă evolutie si căpătând un loc demn între statele democratice ale lumii. Dar, tot ca urmare a marii conflagratii mondiale, au apărut în lume fenomene politice noi. Pe de o parte fascismul, pe de alta comunismul. Prinsă la mijloc, România a fost din nou sfârtecată în urma întelegerilor secrete dintre Hitler si Stalin ticluite de Rbbentrop si Molotov la 23 august 1939. Ca urmare, în 1940, un alt calvar începea pentru românii din Basarabia, Herta si Bucovina.

De data aceasta situatia românilor din aceste teritorii a devenit si mai grea pentru că politica imperiului rosu nu se multumea doar cu implantări demografice pe pământul românesc, ci, odată cu acestea, a recurs la reducerea substantială a populatiei românesti, fie prin exterminare economică, socială, politică si natională, fie prin deportări, schimbând radical raporturile etnice. Aceasta a constituit si mărul discordiei aruncat de Hitler si din care România a trebuit să muste, mergând într-un război alături de un “aliat” care-si arăta perfidia într-un mod asemănător la 30 august 1940. După o rază de sperantă în 1941-1942, românii din Basarabia si Nordul Bucovinei au rămas sub talpa stalinistă, fapt hotărât de mai-marii de atunci. Având ca simboluri ale stăruintei lor pe aceste meleaguri pe Stefan cel Mare si pe Mihai Eminescu, la ale căror monumente florile nu s-au ofilit nici o clipă, românii au supravietuit tuturor tertipurilor si torsiunilor ce le-au avut de îndurat.

Cum istoria a demonstrat că, în mod legic, un imperiu nu poate dăinui la nesfârsit, iată că si imperiul rosu – chiar rosu fiind – nu a putut rezista celor mai firave raze de înnoire si sinceritate, numite perestroika si glasnosti, si s-a topit ca un sloi de gheată la primele adieri ale vântului de primăvară. Într-adevăr, la căldura degajată de dorinta de libertate a popoarelor ruse si neruse, imperiul sovietic s-a destrămat. Basarabia a devenit stat independent cu numele de Republica Moldova. Din păcate însă, fortele răului împlântate cu bună stiintă atâta timp în trupul Basarabiei, au început să-si facă efectul. Ele au zvâcnit sub forma atacurilor mârsave ale separatistilor transnistreni. De aceea, romănii basarabeni au fost nevoiti să se bată, să se bată din nou pentru libertatea lor pe pământul strămosesc. Asa cum spunea în acele zile fierbinti un întelept român tăran din Basarabia “ei se bat pentru ca tihna să nu le mai fie mir, viata să nu le mai fie jelanie si stiinta să nu le mai fie năucă

Trădarea Basarabiei de la Bucureşti

Trădarea la români
O carte socanta scrisa de istoricul timisorean Mircea Balan mi-a inspirat acest titlu: “Tradarea la romani”. Pentru ca intotdeauna m-am simtit mai aproape de “homo faber” decat de “sapiens”, voi incerca sa demonstrez, prin fapte, ca si azi, precum in trecut, continuam sa tradam.

Dupa Revolutie – al carei Stat Major a functionat in balconul Teatrului National si nu al Operei, cum eronat, cultural, istoric, national si administrativ se mai exprima unii (eroarea este cu atat mai grava cu cat nici un “artist liric” nu a participat la ea) -, deci dupa Revolutie, la chemarea ministrului Culturii din Basarabia – Ion Ungureanu – am plecat de la Timisoara la Chisinau, m-am inscris in Frontul Popular din Moldova si am participat la toate actiunile organizate atunci de acesta. Ion Ungureanu luase decizia ca timp de doi ani, pentru invatarea limbii romane literare, regizorii basarabeni sa lucreze in teatrele din Romania, iar acolo sa lucreze numai regizori de dincoace de Prut. Recucerirea limbii romane era o actiune fundamentala pentru renasterea constiintei nationale a basarabenilor. Din nefericire la Bucuresti acest proiect nu a primit tot sprijinul de care avea nevoie. Cei care ne conduceau atunci erau prinsi intr-o isterizanta lupta pentru putere si nu vedeau “padurea de copaci”. Consider ca aceasta lipsa de reactie, de sprijin, alaturi de multe altele a fost unul din actele de tradare a interesului nostru national. Ca director al Teatrului “Luceafarul” din Chisinau i-am invitat pe toti regizorii importanti ai tarii sa monteze acolo. N-au venit. Atunci fiecare isi cauta interesul in alte puncte cardinale… “Postmodernismul”, voluntar sau involuntar si-a perfectionat formele de evaziune. Conturul unor valori eterne e atenuat subtil in numele individului planetar, o utopie, precum a fost cea a comunistului.

Zidul Berlinului s-a mutat la Prut

Recunoasterea independentei Moldovei de catre Romania, pornita din bune intentii, a fost de fapt un act involuntar de tradare a interesului national. Frontul Popular din Moldova lupta pentru limba romana, tricolor, grafia latina si unire, nu pentru separare. “Podul de flori” era un cap de pod spre Bucuresti si proiectul sau era Unirea, nu “colaborarea”. Romania nu era condusa de barbati care sa doreasca atat de puternic intregirea tarii incat aceasta dorinta sa nasca in ei curajul actiunii. Traditionala frica de Moscova, Bucurestiul o disimula cu “intelepciuni” diplomatice. Sunt convins ca presedintele de azi al Romaniei ar fi indraznit sa actioneze. Exista in Basarabia un curent, un val, pe care puteam urca si naviga in directia aceasta. Atunci totul pleda pentru actiune: un context european euforizant dupa caderea zidului Berlinului; dezmembrarea Pactului de la Varsovia; puciul de la Moscova si starea de grogy creata de dezmembrarea Uniunii Sovietice; Armata a XIV comandata atunci de generalul Netkaciov era o turma imprastiata in care fiecare “oaie” urmarea ce se mai poate fura si vinde; ofiterii rusi ai fostei Republici Sovietice Moldovenesti erau dezorientati si lipsiti de orice perspectiva materiala in Rusia, dispusi sa ramana angajati in noua armata a Moldovei creata de Ion Costas, un unionist declarat.

Smirnov fusese arestat de luptatorii Frontului

Cand in primavara anului 1992 generalul Costas a atacat Tiraspolul pentru ca refuza sa se supuna Guvernului de la Chisinau, putea cuceri Transnistria dar, indecis si fricos, presedintele Snegur l-a oprit pe malul drept al Nistrului cu toate ca Smirnov fusese arestat si adus la Chisinau de cativa luptatori ai Frontului Popular. Dintr-o sursa de incredere am aflat ca ofensiva lui Costas a pornit incurajata si de generalul Netkaciov: “Atacati, mai! Atacati, de ce stati?” Cand generalul Costas a divulgat in presa adevarata cauza a retragerii, a infrangerii, Snegur l-a destituit si l-a mutat la Ambasada Moldovei la Bucuresti. Este important sa stim ca elita lucida a intelectualitatii ruse din Chisinau avea o atitudine realista sau cel putin oportunista recunoscand ca basarabenii sunt romani si e normal sa doreasca sa se uneasca cu tara.

Deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu romaneste

Dupa puciul de la Moscova din august 1991, Parlamentul din Chisinau s-a intrunit intr-o sesiune de urgenta convocat de presedintele Alexandru Mosanu. In sedinta aceea, ca prin farmec, toti deputatii rusofoni si-au amintit ca stiu “moldoveneste” si au vorbit toti numai romaneste. Se speriasera si schimbau macazul din mers. In clipa in care vicepresedintele parlamentului, poetul Ion Hadarca, a propus adoptarea imnului de stat “Desteapta-te Romane” nimeni n-a protestat, nimeni n-a fost impotriva. Daca atunci Ion Hadarca se putea sprijini pe “barbatii” din Bucuresti si ar fi propus unirea, nimeni n-ar fi indraznit sa voteze impotriva pentru ca, la propunerea unionistilor, s-a votat deschis, la vedere. Faptul istoric ca poetul Ion Hadarca n-a simtit in clipa aceea ca se poate sprijini pe “fratii” din Bucuresti il consider un alt act de tradare nationala. Eliminarea Romaniei de la Nistru Dupa retragerea lui Costas de pe Nistru, Romania a facut parte din comisia cvadripartita insarcinata sa negocieze conflictul transnistrean alaturi de Rusia, Ucraina si Moldova. Reprezentantul nostru, un profesionist indiscutabil, avea o detasare, o neutralitate, de parca l-ar fi trimis ONU in Banglades. Innebunit de durere, de atitudinea Romaniei, Ion Ungureanu urla: “Mai suntem un neam de slugi. Calcati pe varfuri in propria voastra tara ca sa nu-l deranjati pe cel care a ocupat-o hoteste”. Cata dreptate avea acest minunat ministru al Culturii! Azi, eforturile presedintelui Traian Basescu intr-un context international total schimbat, de a fi parte in negocierile pentru Transnistria nu pot repara neghiobia, tradarea istorica, a celor care in urma cu 13 ani isi ascundeau lasitatea in spatele incapacitatii de actiune si a perceptelor diplomatice. Decizia cu care au actionat tarile baltice este pilduitoare si dovada concreta ca se putea. In Parlamentul Moldovei din 1992 existau 60 de deputati agrarieni, toti romani moldoveni proveniti din nomenclatura comunista a colhozurilor si sovhozurilor. In hotelul in care erau cazati, in fiecare zi, unionistii in frunte cu Grigore Vieru umblau din camera in camera sa-i convinga pe acestia sa voteze in Parlament unirea. Li s-a promis ca Romania de dincolo de Prut le va asigura o situatie materiala pentru ei si familiile lor, viagera. Din nefericire, la Bucuresti, iar nu s-au gasit “solutii”… Azi dupa 15 ani de hotie democratica putem realiza ce putin ne-ar fi putut costa acest targ politic cu cei 60 de deputati.

Cum a refuzat Iliescu Unirea

In 1859, in zilele premergatoare Unirii Principatelor, pasoptistii au fost mai intelepti, mai decisi si au votat Unirea si prin cumpararea votului unor deputati. In 1992, cine a refuzat propunerea basarabenilor, a tradat. Cineva care se lupta sa ajunga in fruntea unei tari si nu are o mentalitate de cuceritor este dator sa renunte si sa il lase pe altul sa conduca. Cele relatate mai sus se intamplau cand presedintele Mircea Snegur era inconjurat si consiliat de intelectuali unionisti care ii sugerau, ii impuneau chiar, idei si actiuni romanesti. In aceste conditii, Mircea Snegur face in februarie 1992 o vizita la Bucuresti si are discutii cu presedintele tarii. Fostul meu coleg de banca din Oradea, Dan Martian a asistat la o discutie pe tema Unirii si mi-a relatat-o. Pentru adevarul istoric, pentru “Basarabia, o inima crescuta in afara pieptului tarii” (Grigore Vieru) ma simt obligat sa relatez aici un fragment esential din acel dialog: “- Presedintele Ion Iliescu: Ei cine o sa faca unirea va intra in istorie. – pauza… – Presedintele Mircea Snegur: Hai s-o facem noi domnule presedinte… – pauza… pauza lunga fara raspuns…” Oare cine trebuia sa raspunda? Sunt convins ca daca in acel moment domnul presedinte Ion Iliescu ar fi spus hai, Mircea Snegur l-ar fi urmat. Un sef de stat, daca nu are o mentalitate si de condotier, cand situatia o cere, este dator in numele interesului national sa renunte. Ii datorez ca regizor de teatru domnului Iliescu respect pentru protectia pe care mi-a acordat-o inainte si dupa ‘89, dar tin sa repet: pentru mine, reintregirea tarii era mai importanta decat libertatea sau democratia. In constiinta mea, domnia sa ca presedinte al Romaniei e vinovat pentru ca n-a indraznit sa-si asume aceasta raspundere intr-o clipa istorica, cand functia il obliga.